Este înţelept să trăim doar pentru prezent?
December 28, 2007
NU MĂ gândesc niciodată la viitor. Va veni el oricum.” Aceste cuvinte, des citate, îi sunt atribuite renumitului savant Al-bert Einstein. Mulţi sunt de aceeaşi părere: „De ce să-ţi faci griji cu privire la viitor?”; „Vezi-ţi de viaţă!”; „Trăieşte clipa!”; „Lasă ziua de mâine!”
Desigur, acest mod de gândire nu este nou. „Mănâncă, bea şi distrează-te. Restul nu contează.” Aceasta era deviza epicurienilor. Unii contemporani ai apostolului Pavel aveau o concepţie asemănătoare: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (1 Corin-teni 15:32). Considerând că totul se sfârşeşte odată cu această viaţă scurtă, ei susţineau că omul trebuie să trăiască din plin acum.
Bineînţeles, pentru milioane de locuitori ai pământului, a trăi din plin nu înseamnă a se gândi la distracţii şi plăceri. De pildă, pentru mulţi care trec prin situaţii grele, viaţa nu este decât o permanentă şi dureroasă luptă pentru supravieţuire. De ce să se gândească la viitor, la „ziua de mâine” care de multe ori pare îngrozitor de sumbră?
Ar trebui să ne facem planuri de viitor?
Chiar şi unii care n-o duc atât de greu sunt de părere că n-are niciun rost să-ţi faci planuri pentru ziua de mâine. „De ce să te îngrijorezi?”, spun ei. Unii consideră că cei ce-şi fac planuri vor fi dezamăgiţi. Să ne gândim la patriarhul Iov. El îşi dorea un viitor fericit alături de familia sa, dar şi-a văzut planurile „năruite”, ruinate. — Iov 17:11; Eclesias-tul 9:11.
Poetul scoţian Robert Burns a comparat situaţia omului cu cea a unui şoarece de câmp. Fără să vrea, Burns i-a distrus cuibul cu lama plugului, iar şoarecele a fugit să-şi scape viaţa după ce lumea lui s-a prăbuşit. ‘Da’, cugeta poetul, ‘de câte ori nu ne vedem neputincioşi în situaţii asupra cărora n-avem niciun control! De multe ori chiar şi planurile cele mai atent întocmite eşuează’.
Ar trebui deci să tragem concluzia că n-are rost să ne facem planuri de viitor? Să ne gândim cum stau lucrurile când au loc uragane sau alte calamităţi. Realitatea este că, fără planuri corespunzătoare, consecinţele pot fi dezastruoase. Bineînţeles, nimeni nu putea să împiedice uraganul Katrina, de exemplu. Dar oare nu s-ar fi putut reduce numărul victimelor şi pagubele materiale printr-o mai bună planificare sau organizare a activităţii de informare şi protecţie a populaţiei?
Ce părere aveţi? E oare înţelept să trăim doar pentru prezent şi să nu ne gândim deloc la ziua de mâine? Vă invităm să citiţi următorul articol care dezbate acest subiect.
Sa trăim pentru un viitor fericit
NU VĂ îngrijoraţi niciodată pentru ziua de mâine”, a îndemnat Isus în celebra predică ţinută pe un munte din Galileea. El a adăugat: „Ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi” (Cornilescu, 1996). - Matei 6:34.
Ce a vrut să spună Isus prin cuvintele: „Ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi”? Că ar trebui să trăim doar pentru prezent şi să nu ne gândim deloc la viitor? Oare aşa gândeau Isus şi discipolii săi?
„Nu vă mai îngrijoraţi”
Citiţi din propria Biblie cuvintele lui Isus consemnate în Matei 6:25-32. Iată ce se spune aici: „Nu vă mai îngrijoraţi pentru sufletele voastre, ce veţi mânca sau ce veţi bea, sau pentru corpurile voastre, cu ce vă veţi îmbrăca. … Uitaţi-vă atent la păsările cerului, findcă ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng în hambare. Totuşi, Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. .. . Cine dintre voi, în-grijorându-se, poate adăuga un cot la durata vieţii lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? învăţaţi de la crinii câmpului, priviţi cum cresc: nici nu trudesc, nici nu torc. . . . Nu vă îngrijoraţi deci niciodată, zicând: «Ce vom mânca?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă pe toate acestea naţiunile le caută stăruitor. Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate aceste lucruri”.
în încheierea acestei părţi a cuvântării sale, Isus a dat două sfaturi. Primul: „Continuaţi să căutaţi mai întâi regatul [lui Dumnezeu] şi dreptatea Sa şi toate aceste lucruri vă vor fi adăugate”. Şi al doilea: „De aceea, nu vă îngrijoraţi niciodată pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine va avea îngrijorările ei. Ajunge fiecărei zile necazul ei”. — Matei 6:33, 34.
Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie
Credeţi că Isus îi îndemna pe discipoli, dintre care unii lucrau pământul, ’să nu mai semene, să nu mai secere şi să nu mai strângă recoltele în hambare’? îi îndemna el oare ’să nu mai trudească, să nu mai toarcă’ şi să nu-şi mai facă haine (Proverbele 21:5; 24:30-34; Eclesiastul 11:4)? Bineînţeles că nu. Dacă nu munceau, n-aveau să aibă ce mânca şi cu ce se îmbrăca, iar ‘la vremea secerişului aveau să cerşească’. — Proverbele 20:4.
Dar cum rămâne cu îngrijorările? A vrut oare Isus să le spună celor ce-1 ascultau să nu se mai îngrijoreze deloc? Ar fi fost nerealist. Isus însuşi a fost foarte tulburat şi îngrijorat în noaptea arestării sale. — Luca 22:44.
Isus a prezentat însă un adevăr fundamental: îngrijorările exagerate nu ne ajută să ne rezolvăm problemele. Ele nu ne prelungesc viaţa, nu ‘adaugă nici măcar un cot la durata vieţii noastre’ (Matei 6:27). Mai degrabă, în-
grijorările profunde şi prelungite ne scurtează viaţa.
Sfatul lui Isus era deci deosebit de practic. De cele mai multe ori, noi ne îngrijorăm cu privire la lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. La aceeaşi concluzie a ajuns şi Win-ston Churchill, om de stat britanic. Iată ce a scris el despre îngrijorările sale din perioada întunecată a celui de-al Doilea Război Mondial: „Când mă gândesc la câte griji mi-am făcut, îmi vine în minte povestea unui bătrân care pe patul de moarte a spus: «Am avut o mulţime de necazuri în viaţă. Majoritatea nici nu s-au întâmplat»”. Prin urmare, înţelepciunea ne dictează să trăim fiecare zi aşa cum este, mai ales când presiunile şi problemele ne-ar putea face să ne îngrijorăm peste măsură.
‘Continuaţi să căutaţi mai întâi Regatul lui Dumnezeu’
Isus nu avea în vedere doar bunăstarea fizică şi afectivă a ascultătorilor săi. El ştia că îngrijorările legate de lucrurile necesare vieţii, precum şi dorinţa intensă de a strânge bogăţii şi de a ne distra ne-ar putea abate atenţia de la ce este mai important (Filipeni 1:10). Dar unii se întreabă: Ce ar putea fi mai important decât să obţii lucrurile de care ai nevoie? Răspunsul este: lucrurile spirituale, care au legătură cu închinarea la Dumnezeu. Isus a subliniat că cel mai important lucru în viaţă este ’să continuăm să căutăm mai întâi regatul şi dreptatea Sa’. — Matei 6:33.
In zilele lui Isus, mulţi căutau cu orice preţ să strângă bunuri materiale. Cea mai importantă preocupare a vieţii lor era să adune bogăţii. Isus însă şi-a îndemnat ascultătorii să privească altfel lucrurile. Ca popor dedicat lui Dumnezeu, „datoria” lor era ’să se teamă de Dumnezeu şi să respecte poruncile lui’. — Eclesiastul 12:13.
Gândul la lucrurile materiale, altfel spus „îngrijorările acestui sistem şi puterea amăgitoare a bogăţiilor”, le putea distruge spiritualitatea (Matei 13:22). Apostolul Pavel a scris: „Cei care sunt hotărâţi să fie bogaţi cad în ispită, în cursă şi în multe dorinţe nesăbuite şi vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în distrugere şi în ruină” (1 Timotei 6:9). Pentru a-i ajuta să evite această „cursă”, Isus le-a amintit discipolilor că Tatăl lor ceresc ştia de ce aveau nevoie. Dumnezeu avea să se îngrijească de ei după cum se îngrijea de „păsările cerului” (Matei 6:26, 32). în loc să se lase copleşiţi de îngrijorări, ei trebuiau să facă tot posibilul să-şi satisfacă necesităţile materiale şi apoi să lase lucrurile în mâinile lui Iehova. — Filipeni 4:6, 7.
Când a spus că „ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi”, Isus ne-a învăţat că nu trebuie să adăugăm la problemele noastre de azi griji pentru ce s-ar putea întâmpla mâine. O altă traducere a Bibliei redă aceste cuvinte astfel: „Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine vă va aduce şi ea destule îngrijorări. Nu adăugaţi la necazurile fiecărei zile”.
— Matei 6:34, Today’s English Version.
„Să vină regatul tău”
Insă una este să nu te îngrijorezi peste măsură cu privire la viitor, şi cu totul alta e să nu te preocupe deloc viitorul. Isus nu şi-a îndemnat niciodată discipolii să ignore ziua de mâine. Dimpotrivă, el i-a îndemnat să se gândească cu seriozitate la viitor. E firesc să ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele, adică pentru lucrurile necesare vieţii. Dar trebuie să ne rugăm în primul rând pentru lucrurile care sunt încă de domeniul viitorului: venirea Regatului lui Dumnezeu şi înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu pe pământ. — Matei 6:9-11.
Nu trebuie să fim ca oamenii din zilele lui Noe. Ei „mâncau şi beau, bărbaţii se căsătoreau şi femeile erau date în căsătorie”. Erau atât de ocupaţi cu astfel de lucruri, încât „n-au dat atenţie” la ceea ce urma să se întâmple. Care a fost rezultatul? „A venit potopul şi i-a măturat pe toţi” (Matei 24:36-42). Apostolul Petru a evocat acest eveniment istoric amintindu-ne că trebuie să trăim păstrând în minte ziua de mâine. El a scris: „Fiindcă toate aceste lucruri vor fi astfel descompuse, ce fel de persoane trebuie să fiţi voi în acte de conduită sfântă şi în fapte de devoţiune sfântă, aşteptând şi păstrând viu în minte prezenţa zilei lui Iehova!” — 2 Petru 3:5-7, 11, 12.
Strângeţi-vă comori în cer
Trebuie deci ’să păstrăm viu în minte’ ziua lui Iehova. Lucrul acesta va influenţa profund felul în care ne folosim timpul, energia, talentele, resursele şi capacităţile. Nu trebuie să ne lăsăm atât de absorbiţi de bunurile materiale — indiferent că e vorba de lucrurile strict necesare sau de plăcerile vieţii —, încât să ne rămână puţin timp pentru a face fapte care reflectă „devoţiune sfântă”. La prima vedere, cei care se concentrează asupra prezentului par că au avantaje imediate, dar în cel mai bun caz ele sunt de scurtă durată. Isus a spus că mult mai înţelept este ’să ne strângem comori în cer’, nu pe pământ. — Matei 6:19, 20.
Isus a accentuat această idee în ilustrarea despre un om care-şi făcuse planuri îndrăzneţe, fără să ţină seama de Dumnezeu. Pământul acelui om rodise mult. El s-a hotărât să-şi dărâme hambarele şi să construiască altele mai mari ca să trăiască liniştit, să mănânce, să bea şi să se distreze. Dar care era, de fapt, problema? Să nu uităm că omul a murit înainte să se bucure de rodul muncii sale. Ba mai rău, el nu a cultivat o relaţie de prietenie cu Dumnezeu. Isus a concluzionat: „Aşa este cu omul care pune deoparte comori pentru sine, dar nu este bogat faţă de Dumnezeu”. — Luca 12:15-21; Proverbele 19:21.
Ce puteţi face?
Nu faceţi greşeala omului descris de Isus. Aflaţi scopul lui Dumnezeu cu privire la viitor şi trăiţi-vă viaţa în armonie cu el. Dumnezeu le-a dezvăluit oamenilor scopul său. Profetul Amos din vechime a scris: „Domnul Suveran Iehova nu face nimic fără să le dezvăluie lucrurile sale confidenţiale slujitorilor săi profeţi” (Amos 3:7). în prezent, puteţi afla din paginile Cuvântului Său inspirat, Biblia, ce le-a dezvăluit Iehova profeţilor săi. — 2 Ti-motei 3:16, 17.
De exemplu, Biblia arată că un eveniment din viitorul apropiat va influenţa planeta noastră la scară fără precedent. Isus a spus: „Atunci va fi un necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum, nu, şi nici nu va mai fi” (Matei 24:21). Niciun om nu poate să se opună venirii lui. La drept vorbind, slujitorii lui Dumnezeu n-au niciun motiv să se opună. De ce? Deoarece atunci va fi înlăturată răutatea de pe pământ şi vor fi instaurate ‘un cer nou şi un pământ nou’, adică un guvern ceresc nou şi o nouă societate umană, în lumea nouă, Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii [oamenilor] şi moartea nu va mai fi. Nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi”. — Revelaţia 21:1-4.
N-ar fi înţelept, aşadar, să vă faceţi timp să analizaţi ce spune Biblia despre aceste evenimente? Aveţi nevoie de ajutor? Apelaţi la Martorii lui Iehova sau scrieţi-le editorilor acestei reviste. Mai presus de orice, fiţi hotărâţi să nu trăiţi doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Un viitor fericit!
Sa ascultam de glasul constiintei
December 11, 2007
INTR-O staţie de metrou, un tânăr de 20 de ani care aştepta pe peron a avut o criză de epilepsie şi a căzut pe şine. Văzând aceasta, un bărbat şi-a lăsat cele două fetiţe şi a sărit să îl ajute. L-a tras pe tânăr în şanţul dintre şine acoperindu-l cu trupul său pentru a-1 feri de trenul ce a intrat scârţâind în staţie şi s-a oprit deasupra lor. Unii ar putea spune că acest bărbat a făcut o faptă eroică, însă iată ce a declarat el: „Trebuie să faci binele. N-am făcut nimic pentru faimă sau ca să mi se arate recunoştinţă; am acţionat aşa din bunătate”.
Poate şi voi cunoaşteţi oameni care şi-au pus în pericol viaţa pentru a-şi ajuta semenii. Mulţi au făcut aşa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când au ascuns persoane necunoscute. Să ne amintim şi de situaţia în care apostolul Pavel şi alte 275 de persoane au naufragiat în Malta, în apropiere de Sicilia. Localnicii le-au venit în ajutor şi s-au purtat cu „multă omenie” faţă de ei, nişte străini (Faptele 27:27—28:2). Sau să ne amintim de fetiţa israelită. Poate că nu şi-a riscat viaţa, însă ea a dovedit un interes sincer pentru sănătatea unuia dintre sirienii ce o luaseră captivă (2 Regi 5:1-4). Apoi să ne gândim la bine cunoscuta parabolă a lui Isus despre bunul samaritean. Deşi un preot şi un levit au trecut cu indiferenţă pe lângă iudeul pe jumătate mort, un samaritean a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-1 ajute. Această parabolă i-a impresionat pe mulţi oameni din diferite epoci şi culturi. - Luca 10:29-37.
Este adevărat, trăim ‘timpuri critice, cărora cu greu li se face faţă’, iar mulţi oameni sunt „cruzi” şi „neiubitori de bine” (2 Timo-tei 3:1-3). Cu toate acestea, nu vedem oare în jurul nostru şi acte de bunătate? Poate chiar noi înşine am tras foloase în urma unora dintre ele. Dispoziţia de a-i ajuta pe alţii, chiar cu preţul unor sacrificii, este atât de obişnuită la oameni, încât a fost numită „omenie”.
Această dispoziţie se întâlneşte la oameni din toate rasele şi din toate culturile. Ea constituie un argument puternic împotriva teoriei care susţine că omul a evoluat după legea junglei, „supravieţuirea celui mai bine adaptat”. Francis Collins, genetician care a condus cercetările iniţiate de guvernul american pentru descifrarea genomului uman, a spus: „Altruismul constituie o problemă majoră pentru evo-luţionişti. … Nu poate fi explicat prin tendinţa genelor «egoiste» de a se perpetua”. El a adăugat: „Unii oameni se sacrifică pentru a-i ajuta pe alţii din afara grupului lor şi cu care nu au absolut nimic în comun. . .. Nu prea cred că [această atitudine nobilă] poate fi explicată printr-un model darwinist”.
„Glasul conştiinţei”
Dr. Collins atrăgea atenţia asupra unui aspect ce stă la baza altruismului, şi anume „glasul conştiinţei care ne îndeamnă să-i ajutăm pe alţii chiar dacă nu primim nimic în schimb”.* Menţionarea „conştiinţei” ne aminteşte de un fapt subliniat de apostolul Pavel: „Ori de câte ori oamenii naţiunilor, care nu au lege, fac din fire lucrurile legii, aceştia, deşi nu au lege, îşi sunt ei înşişi lege. Ei arată că au conţinutul legii scris în inima lor, în timp ce conştiinţa lor depune mărturie împreună cu ei, iar gândurile lor, când reflectează la aceasta, îi acuză sau chiar îi scuză”. — Romani 2:14, 15.
în scrisoarea sa către creştinii din Roma, Pavel a arătat că oamenii sunt răspunzători în faţa lui Dumnezeu deoarece existenţa Sa şi calităţile Sale sunt evidente în lucrurile care se văd „de la crearea lumii” (Romani 1:18-20; Psalmul 19:1-4). Este adevărat, mulţi îl ignoră pe Creator şi urmează un stil de viaţă depravat. Totuşi, voinţa lui Dumnezeu este ca oamenii să recunoască dreptatea sa şi să se căiască de practicile lor rele (Romani 1:22—2:6). Evreii au avut cu atât mai mult motive să facă acest lucru: ei au primit prin Moise Legea lui Dumnezeu. însă chiar şi popoarele care nu aveau „cuvintele sacre ale lui Dumnezeu” trebuiau să recunoască existenţa Lui. — Romani 2:8-13; 3:2.
Un motiv indiscutabil pentru care toţi trebuie să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să acţioneze în consecinţă este simţul binelui şi al răului care există în fiecare dintre noi. Simţul dreptăţii este o dovadă că avem conştiinţă. Să ne imaginăm, de exemplu, nişte copii care stau la rând ca să se dea într-un leagăn. La un moment dat, vine un copil şi intră în faţă, ignorându-i pe toţi ceilalţi care aşteaptă. Mulţi copii vor spune: „Nu e drept!” Acum să ne întrebăm: Cum se explică faptul că până şi copiii manifestă în mod spontan simţul dreptăţii? Reacţia lor reflectă simţul lor moral. Pavel a scris: „Ori de câte ori oamenii naţiunilor, care nu au lege, fac din fire lucrurile legii”. El nu a spus „dacă se întâmplă”, ca şi cum ar fi ceva ce are loc rareori. El a spus „ori de câte ori”, sau „când”, sugerând astfel ceva ce are loc frecvent. Cu alte cuvinte, oamenii „fac din fire lucrurile legii”, adică sunt îndemnaţi de simţul lor moral să acţioneze potrivit cu ceea ce este scris în legea lui Dumnezeu.
Această înclinaţie morală se observă în multe ţări. Un profesor de la Universitatea Cam-bridge a remarcat că atât normele babilonienilor, egiptenilor şi grecilor, cât şi cele ale aborigenilor din Australia şi ale amerindienilor includeau „condamnarea oprimării, a crimei, a trădării şi a minciunii, precum şi legi similare în favoarea celor în vârstă, a copiilor şi a celor neputincioşi”. Dr. Collins a scris: „Se pare că noţiunea de bine şi de rău este universală, fiind întâlnită la toate rasele umane”. Nu ne amintesc aceste cuvinte de Romani 2:14?
Cum acţionează conştiinţa?
Potrivit Bibliei, conştiinţa este capacitatea de a ne privi şi a ne evalua acţiunile. Este ca şi cum o voce din interiorul nostru ne-ar spune dacă am făcut bine sau rău. Pavel s-a referit la glasul său lăuntric, spunând: „Conştiinţa mea depune mărturie împreună cu mine în spiritul sfânt” (Romani 9:1). Acest glas ne-ar putea vorbi înainte de a întreprinde o acţiune, când suntem pe punctul de a lua o decizie cu implicaţii morale. Conştiinţa ne-ar putea ajuta să evaluăm o acţiune viitoare şi ne-ar putea arăta cum ne vom simţi după înfăptuirea ei.
De cele mai multe ori însă, glasul conştiinţei se face auzit după ce am întreprins o acţiune. De exemplu, când era urmărit de regele Saul, David a avut ocazia să facă un lucru nepotrivit faţă de regele uns al lui Dumnezeu şi chiar 1-a făcut. Ulterior, „lui David a început să-i bată inima” (1 Samuel 24:1-5; Psalmul 32:3, 5). Deşi în relatare nu apare cuvântul conştiinţă, ceea ce a simţit David a fost reacţia conştiinţei sale. Cu toţii ştim cum este să te mustre conştiinţa. Facem un anumit lucru şi ne simţim tulburaţi; ne frământăm din cauza faptei noastre. Unii oameni care nu şi-au plătit impozitele au fost atât de neliniştiţi, încât mai târziu şi-au plătit datoriile. Pe alţii, care au comis adulter, mustrările de conştiinţă i-au îndemnat să-i mărturisească partenerului conjugal păcatul (Evrei 13:4). însă când acţionăm în armonie cu conştiinţa noastră, avem un sentiment de pace şi de satisfacţie.
Inseamnă, aşadar, că ne putem lăsa pur şi simplu „îndrumaţi de conştiinţă”? Deşi este bine să ne urmăm conştiinţa, ea ne poate îndemna să comitem greşeli grave. Da, glasul ‘omului lăuntric’ ne poate induce în eroare (2 Corinteni 4:16). De pildă, Biblia vorbeşte despre Ştefan, un continuator fidel al lui Cristos „foarte plăcut şi plin de putere”. Unii evrei l-au scos în afara Ierusalimului şi l-au omorât cu pietre. Saul (care ulterior a devenit apostolul Pavel) a fost de faţă şi „a încuviinţat uciderea lui” Ştefan. Se pare că acei evrei erau atât de convinşi că făceau ce este drept, încât nu au avut nici cea mai mică mustrare de cuget. La fel trebuie să fi stat lucrurile şi în cazul lui Saul, întrucât după aceea el ’sufla încă ameninţare şi ucidere împotriva discipolilor Domnului’. în mod clar, conştiinţa lui nu vorbea atunci cu glasul adevărului. — Faptele 6:8; 7:57-8:1; 9:1.
Ce anume ar fi putut influenţa conştiinţa lui Saul? Unul dintre factori a fost probabil strânsa asociere cu alţii. Mulţi dintre noi am vorbit la telefon cu o persoană a cărei voce semăna foarte mult cu cea a tatălui său. într-o anumită măsură, timbrul vocii poate fi moştenit de la părinţi, dar persoana poate fi influenţată şi de felul de a vorbi al tatălui său. în mod asemănător, Saul trebuie să fi fost influenţat de asocierea strânsă cu evreii care îl urau pe Isus şi respingeau învăţăturile sale (Ioan 11:47-50; 18:14; Faptele 5:27,28,33). Astfel, conştiinţa lui Saul, glasul său lăuntric, fusese probabil influenţată de cei cu care se întovărăşea.
Aşa cum mediul sau cultura influenţează pe cineva, făcându-1 să capete un anumit accent sau să vorbească în dialect, mediul sau cultura în care trăim ne pot influenţa glasul conştiinţei (Matei 26:73). Aşa trebuie să fi stat lucrurile cu asirienii din vechime. Aceştia erau renumiţi pentru caracterul războinic şi cruzimea lor. Reliefurile sculptate care s-au descoperit îi înfăţişează torturându-şi prizonierii (Naum 2:11, 12; 3:1). Despre locuitorii oraşului Ninive, capitala Asi-riei, din zilele lui Iona, Biblia spune că nu ştiau „să deosebească dreapta de stânga lor”. Cu alte cuvinte, nu aveau un etalon corect pentru a înţelege ce este bine şi ce este rău din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Gândiţi-vă cât de mult putea fi afectată conştiinţa cuiva care creştea în Ninive (Iona 3:4, 5; 4:11)! La fel şi astăzi, conştiinţa unui om poate fi influenţată de atitudinea şi concepţiile celor din jur.
Să ne cizelăm glasul conştiinţei
Iehova i-a înzestrat pe Adam şi pe Eva cu conştiinţă, un dar pe care îl avem şi noi, ca urmaşi ai lor. în Geneza 1:27 se spune că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă că oamenii au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu în sens fizic, întrucât el este spirit, iar noi suntem carne. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu în sensul că este înzestrat cu calităţile Sale, inclusiv cu un simţ moral şi cu o conştiinţă activă. De aici înţelegem că o modalitate de a ne cizela conştiinţa, astfel încât să fie mai demnă de încredere, este să învăţăm mai multe despre Creator şi să ne apropiem mai mult de el.
Biblia arată că, într-un anumit sens, Iehova este Tatăl nostru, al tuturor (Isaia 64:8). Indiferent că au speranţă cerească sau speranţa de a trăi în paradis pe pământ, creştinii fideli i se pot adresa lui Dumnezeu ca Tată (Matei 6:9). Este bine să ne apropiem tot mai mult de Tatăl nostru şi să ne însuşim normele şi modul său de a privi lucrurile (Iacov 4:8). Pe mulţi nu-i interesează acest lucru. Ei sunt asemenea evreilor cărora Isus le-a spus: „Voi nu i-aţi auzit niciodată glasul, nici nu i-aţi văzut înfăţişarea, iar cuvântul său nu rămâne în voi” (Ioan 5:37, 38). Chiar dacă nu auzim literalmente glasul lui Dumnezeu, putem să aflăm modul său de gândire citind Cuvântul său şi, astfel, putem să fim ca el şi să simţim la fel ca el.
Aceeaşi idee reiese şi din relatarea despre Io-sif şi soţia lui Potifar, care a încercat să-1 atragă pe Iosif să comită imoralitate cu ea. Deşi a trăit într-o perioadă când nu fusese scrisă nicio M carte biblică şi nici măcar nu fuseseră date Cele zece porunci, Iosif a spus: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9). El nu a reacţionat aşa pentru a fi pe placul familiei, întrucât aceasta era foarte departe. El a vrut să-i fie plăcut în primul rând lui Dumnezeu. Iosif ştia care sunt normele lui Dumnezeu în ce priveşte căsătoria: un singur bărbat pentru o singură femeie, cei doi fiind „o singură carne”. Şi probabil auzise despre cum a gândit Abimelec când a aflat că Re-beca era căsătorită. Abimelec a considerat că a o lua pe Rebeca era un lucru greşit ce ar fi atras vină asupra poporului său. Binecuvântarea lui Iehova în această situaţie a arătat punctul său de vedere cu privire la adulter. Cunoaşterea acestor lucruri i-a întărit probabil lui Iosif hotărârea de a-şi asculta conştiinţa înnăscută şi de a respinge imoralitatea sexuală. — Geneza 2:24; 12:17-19; 20:1-18; 26:7-14.
Desigur, noi avem avantajul de a deţine întreaga Biblie din care putem afla sentimentele Tatălui nostru şi modul său de gândire, inclusiv lucrurile pe care le aprobă sau le interzice. Cu cât cunoaştem mai în profunzime Scripturile, cu atât ne apropiem mai mult de el şi îl imităm. Pe măsură ce facem acest lucru, îndemnurile conştiinţei noastre vor reflecta tot mai mult modul de gândire al lui Dumnezeu. Ele vor fi în armonie cu voinţa sa. — Efeseni 5:1-5.
Ce putem spune despre influenţa pe care o exercită mediul asupra conştiinţei? Probabil am fost influenţaţi de modul de gândire şi de acţiunile rudelor noastre sau de mediul în care am crescut. Din acest motiv, glasul conştiinţei ar putea suna înăbuşit sau distorsionat, căpătând „accentul” celor din jur. Este adevărat, nu ne putem schimba trecutul. Totuşi, să fim hotărâţi să ne alegem un anturaj sau un mediu care să ne influenţeze conştiinţa în bine. O modalitate importantă este aceea de a ne face obiceiul să fim în compania creştinilor devotaţi care de-a lungul timpului s-au străduit să-1 imite pe Dumnezeu. O ocazie excelentă în acest sens sunt întrunirile, inclusiv timpul pe care îl petrecem cu fraţii noştri înainte şi după întruniri. Aici putem observa modul de gândire şi de acţiune al colaboratorilor noştri creştini în conformitate cu principiile biblice, precum şi promptitudinea lor în a-şi asculta glasul conştiinţei ce reflectă gândirea şi căile lui Dumnezeu. în timp, acest lucru ne va ajuta să ne aducem propria conştiinţă în armonie cu principiile biblice, asemănându-ne tot mai mult cu Dumnezeu. Când ne armonizăm glasul lăuntric cu principiile Tatălui nostru şi ne lăsăm influenţaţi în bine de colaboratorii creştini, conştiinţa noastră devine mai demnă de încredere, iar noi suntem mai dispuşi să-i dăm ascultare. — Isaia 30:21.
Cu toate acestea, pentru unii a asculta de glasul conştiinţei este o luptă continuă. în următorul articol vom analiza câteva situaţii cu care se confruntă creştinii. Astfel, vom putea înţelege mai bine care este rolul conştiinţei, de ce persoane diferite pot lua decizii diferite pe baza conştiinţei şi cum putem să reacţionăm mai prompt la îndemnurile conştiinţei. — Evrei 6:11,12.
‘CORĂBIILE DIN CHITIM’ cutreieră mările
October 9, 2007
ESTUL Mediteranei a fost scena multor războaie. Să ne imaginăm o bătălie f purtată cu cinci secole înainte de Cris-tos. O corabie uşor de mânuit străbate marea cu viteză maximă. Aproximativ 170 de vâslaşi bine făcuţi, aşezaţi pe trei rânduri, trag cu putere la rame. Şed pe perne de piele prinse cu nişte curele strânse în jurul mijlocului.
Cu o viteză de 13-17 km/oră, corabia, numită triremă, îşi croieşte drum prin valuri în-dreptându-se spre inamic. Nava duşmană încearcă zadarnic să scape, înaintând anevoie cu un flanc în bătaia loviturilor triremei. Pintenul de bronz al triremei spintecă vasul duşman. Scândurile crapă şi trosnesc. Apa vuieşte năvălind prin spărtură. Vâslaşii sunt îngroziţi. Un mic grup de războinici bine înarmaţi de pe triremă iau cu asalt nava inamică, într-adevăr, unele corăbii antice erau de-a dreptul înspăimântătoare!
Cei ce studiază Biblia au privit întotdeauna cu viu interes referirile biblice la „Chitim” şi la „corăbiile din Chitim”, dintre care unele au valoare profetică (Numerele 24:24; Daniel 11:30; Isaia 23:1). Dar unde se afla Chi-timul? Ce ştim despre corăbiile sale? Şi de ce ar trebui să ne preocupe aceste lucruri?
Istoricul evreu Josephus Flavius face referire la Chitim când vorbeşte despre insula Cipru, numindu-l „Chetimus”. Oraşul Citium (Kition), situat în sud-estul insulei, este o altă dovadă că Chitimul era, de fapt, în Cipru.
Insula avea o poziţie geografică strategică, fiind situată la răspântia unor rute comerciale şi în apropierea unor porturi la Marea Me-diterană. Prin urmare, Ciprul era adesea obligat să se implice în războaie, devenind fie aliat de nădejde, fie obstacol de netrecut.
Ciprioţii şi marea
Descoperirile arheologice din morminte şi mări, desenele pe ceramică şi scrierile clasice ne ajută să ne facem o imagine despre corăbiile cipriote. în acele vremuri, ciprioţii erau constructori de nave foarte iscusiţi. Golfurile insulei erau porturi naturale şi ofereau protecţie. Numeroasele ei păduri furnizau lemnul necesar construirii de corăbii şi topirii cuprului, minereu care i-a adus faimă Ciprului în lumea antică. Fenicienii, care înfiinţaseră colonii de-a lungul rutelor comerciale, au remarcat intensa activitate comercială a Ciprului. Prin urmare, Citiumul a ajuns colonie feniciană. — Isaia 23:10-12.
După căderea Tirului, unii s-au refugiat în Chitim. Fără îndoială, colonizatorii fenicieni, care erau marinari încercaţi, au avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea tehnologiei navale cipriote. în plus, datorită poziţiei strategice a insulei, corăbiile feniciene erau în siguranţă.
Comerţ internaţional înfloritor
Pe vremea aceea, în estul Mediteranei se făcea comerţ intens. De pildă, mărfuri scumpe din Cipru ajungeau cu corabia în Creta, Sark dinia, Sicilia şi în insulele din Marea Egee. ,» Săpături arheologice făcute în aceste zone au scos la iveală ulcioare şi alte vase aduse din Cipru. Dar şi în Cipru au fost descoperite numeroase vase mice-niene (greceşti) de o rară frumuseţe. După ce au analizat lingourile de cupru găsite în Sardinia, specialiştii au ajuns la concluzia că ele provin din Cipru.
în 1982, în zona de coastă din sudul Turciei, a fost descoperită pe fundul mării o epavă datând din secolul al XlV-lea î.e.n. A fost scoasă la lumină o adevărată comoară: lingouri de cupru despre care se crede că provin din Cipru, chihlimbar, ceramică şi bijuterii de aur şi argint din Canaan, abanos, fildeş, precum şi podoabe în formă de scarabeu şi alte obiecte din Egipt. După ce au examinat atent fragmente din vasele de lut, unii specialişti au avansat ipoteza că nava este de origine cipriotă.
De remarcat este că vasul datează din perioada când în Biblie au fost consemnate cuvintele „proverbiale” ale lui Balaam despre corăbiile din Chitim (Numerele 24:15, 24). Se pare că aceste vase erau bine cunoscute în Orientul Mijlociu! Dar cum arătau?
Corăbii comerciale
In mormintele din Amathus, oraş antic cipriot, au fost descoperite multe bărci şi corăbii în miniatură confecţionate din lut, dintre care unele sunt acum exponate de muzeu. Ele oferă informaţii preţioase despre varietatea de modele ale navelor cipriote.
De pildă, primele corăbii erau nave comerciale. De obicei, corăbiile mai mici aveau 20 de vâslaşi. Făceau scurte călătorii de-a lungul coastei cipriote, ducând în carenele lor mari mărfuri şi pasageri. Pliniu cel Bătrân menţionează că ciprioţii făcuseră o corabie cu vâsle mică, şi uşoară, care putea transporta o încărcătură de până la 90 de tone.
Dar ciprioţii aveau şi corăbii comerciale mai mari, asemenea celei descoperite pe coasta Turciei. Unele puteau transporta încărcături de până la 450 de tone. Corăbiile mari aveau 50 de vâslaşi, câte 25 pe fiecare parte. Erau lungi de 30 de metri, iar catargul era înalt de 10 metri!
Corăbiile de război din Chitim şi profeţia biblică
Spiritul lui Iehova a inspirat următoarele cuvinte: „Nişte corăbii de pe coasta Chitimului vor asupri Asiria” (Numerele 24:2, 24). S-a împlinit această profeţie? Şi dacă da, ce rol au avut ‘corăbiile de pe coasta Chitimu-lui’ în împlinirea ei? Să remarcăm că ele nu erau corăbii comerciale, ci corăbii de război aducătoare de necaz!
Odată cu dezvoltarea tehnicilor militare, s-au construit corăbii de luptă mai rapide şi mai rezistente. Primele nave de război cipriote au fost probabil reprezentate într-o pictură descoperită în Amathus, care înfăţişează o corabie lungă şi îngustă curbată la pupa spre exterior şi spre interior, asemănătoare vaselor de război feniciene. Erau dotate cu un pinten, iar pe fiecare flanc, de la pupa la prora, aveau scuturi rotunde.
în Grecia secolului al VUI-lea î.e.n. au apărut biremele (corăbii cu două rânduri de vâsle pe fiecare flanc). Aveau o lungime de aproximativ 24 de metri şi o lăţime de 3 metri. La început transportau soldaţi, deoarece bătăliile se dădeau pe uscat. în scurt timp însă s-a adăugat un rând de vâsle şi un pinten de bronz la prora. Aceasta este trirema descrisă la începutul articolului, corabie faimoasă în bătălia de la Salamina (480 î.e.n.), când grecii au învins flota persană.
în războaiele de cucerire a lumii, Alexandru cel Mare şi-a mobilizat flota de trireme, trimiţând-o spre est. Triremele aveau spaţiu limitat pentru provizii, fiind proiectate pentru bătălii, nu pentru călătorii lungi. Prin urmare, trebuiau să acosteze în insulele din Marea Egee pentru aprovizionare. Alexandru dorea să distrugă flota persană. Ca să-şi atingă scopul, trebuia mai întâi să treacă de insu-la-fortăreaţă Tir, iar Ciprul era locul unde putea face o scurtă escală.
în asediul Tirului (332 î.e.n.), care a durat şapte luni, trei regi ciprioţi au fost de partea lui Alexandru cel Mare, punându-i la dispoziţie flota lor de 120 de corăbii. Tirul a căzut, iar profeţia biblică s-a împlinit (Ezechiel 26:3, 4; Zaharia 9:3, 4). Alexandru şi-a exprimat apoi recunoştinţa oferindu-le celor trei mai multă libertate decât aveau de obicei regii vasali.
O împlinire remarcabilă
Istoricul Strabon, care a trăit în secolul I, relatează că Alexandru a cerut sprijin flotei cipriote şi feniciene în campania din Arabia. întrucât nu erau grele şi puteau fi demontate uşor, corăbiile au ajuns în doar şapte zile înThapsacus (Tifsah), în nordul Siriei (1 Regi 4:24). De acolo, puteau înainta de-a lungul fluviului până în Babilon.
Iată cum o afirmaţie biblică aparent lipsită de importanţă se adevereşte într-un mod remarcabil zece secole mai târziu! Potrivit textului din Numerele 24:24, Alexandru cel Mare, cu maşina lui de război, a înaintat neobosit din Macedonia spre est, a cucerit Asiria şi a învins în cele din urmă Imperiul Medo-Persan.
Datele despre „corăbiile din Chitim”, deşi puţine, aruncă lumină asupra fascinantei împliniri a profeţiei biblice. O astfel de mărturie istorică ne întăreşte convingerea că Biblia este demnă de încredere. Cât de important este deci să acordăm atenţie şi numeroaselor ei profeţii despre viitorul apropiat!
Sa inaintam spre lumina
October 7, 2007
FARURILE maritime au salvat nenumărate vieţi omeneşti. însă pentru un călător istovit lumina farului zărită în depărtare nu reprezintă doar un avertisment cu privire la bancurile de nisip periculoase, ci şi un indiciu că portul de destinaţie este aproape. Figurativ vorbind, şi creştinii de azi se apropie de sfârşitul unei lungi călătorii ce i-a purtat printr-o lume cufundată în întuneric spiritual şi plină de pericole. Omenirea în general — lumea înstrăinată de Dumnezeu — este asemănată în Biblie cu „marea agitată, când nu se poate linişti, ale cărei ape aruncă afară alge şi noroi” (Isaia 57:20). Deşi slujitorii lui Dumnezeu trăiesc într-o astfel de lume, ei au perspectiva luminoasă a salvării. Aceasta este pentru ei ca o lumină demnă de încredere (Mica 7:8). Graţie lui leho-va şi Cuvântului său scris, „lumina străluceşte pentru cel drept şi bucuria pentru cei cu inima dreaptă”. - Psalmul 97:11.
Totuşi, unii creştini s-au lăsat distraşi de anumite lucruri şi s-au îndepărtat de lumina lui Iehova. Astfel au suferit un naufragiu spiritual din cauza unor „stânci înşelătoare” — materialismul, imoralitatea sau chiar apostazia. La fel ca în secolul I, şi unii creştini de azi „au naufragiat în ce priveşte credinţa” (1 Timotei 1:19; 2 Petru 2:13-15, 20-22). Călătoria spre lumea nouă ar putea fi asemănată cu călătoria de întoarcere a marinarilor spre portul lor. Având în vedere că suntem atât de aproape de „port”, cât de tragic ar fi să pierdem favoarea lui Iehova! Să evităm ‘naufragiul în ce priveşte credinţa’
în trecut, multe vase traversau cu bine oceanul, dar eşuau când se apropiau de port. Deseori, cea mai periculoasă parte a călătoriei era cea în care vasul se apropia de ţărm. în mod asemănător, pentru mulţi oameni, „zilele din urmă” ale acestui sistem constituie cea mai periculoasă perioadă din istorie. Biblia le descrie pe bună dreptate ca zile cărora ‘cu greu li se face faţă’, acestea fiind dificile mai ales pentru creştinii dedicaţi. — 2 Timotei 3:1-5.
De ce sunt zilele din urmă atât de dificile? Deoarece Satan ştie că mai are doar „puţin timp” ca să poarte război cu slujitorii lui Dumnezeu. Prin urmare, el şi-a intensificat atacul prin care, plin de cruzime, urmăreşte să le provoace naufragiu spiritual (Revelaţia 12:12, 17). însă nu suntem lăsaţi fără îndrumare şi fără ajutor. Iehova continuă să fie un refugiu pentru cei ce ascultă de sfaturile sale (2 Samuel 22:31). El ne avertizează prin exemple care demască stratagemele pline de răutate ale lui Satan. Să analizăm două astfel de exemple, ce au legătură cu naţiunea Israel când se afla la graniţa Ţării Promise. - 1 Corinteni 10:11; 2 Corinteni 2:11.
La graniţa Ţării Promise
Sub conducerea lui Moise, poporul Israel a reuşit să iasă din Egipt. Nu după mult timp a ajuns la graniţa sudică a Ţării Promise. Moise a trimis 12 bărbaţi să spioneze ţara. Zece dintre ei, fiind lipsiţi de credinţă, s-au întors cu un raport negativ, spunând că Israelul nu avea să fie în stare să-i cucerească pe canaaniţi, deoarece aceştia aveau o „statură neobişnuit de mare” şi erau războinici de temut. Ce efect au avut cuvintele lor asupra israeliţilor? Relatarea spune că au început să murmure împotriva lui Moise şi a lui Aaron, spunând: „De ce ne duce Iehova în ţara aceasta ca să cădem loviţi de sabie? Soţiile noastre şi copiii noştri vor ajunge de jaf. … Să numim o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt!” — Numerele 13:1, 2, 28-32; 14:1-4.
Gândiţi-vă! Acei israeliţi fuseseră martori la cele zece plăgi distrugătoare şi la miracolul inspirator de teamă de la Marea Roşie prin care Iehova umilise Egiptul, puterea mondială a vremii. Acum se aflau în pragul Ţării Promise şi nu trebuiau decât să înainteze spre ea, asemenea unui vas ce înaintează spre lumina care-i indică destinaţia. Cu toate acestea, israe-liţii nu au crezut că Iehova putea învinge oraşele-stat din Canaan, care nu erau nici măcar unite şi a căror putere era nesemnificativă în comparaţie cu puterea Egiptului. Cât de mult trebuie să-1 fi dezamăgit pe Dumnezeu reacţia is-raeliţilor lipsiţi de credinţă! La fel de dezamăgiţi trebuie să fi fost şi cei doi spioni curajoşi, Iosua şi Ca-leb, care considerau că locuitorii Canaanului erau ca „pâinea pentru [Israel]”! Iosua şi Caleb cunoşteau foarte bine situaţia, deoarece străbătuseră Canaanul. Este adevărat, întrucât poporul nu a mai intrat în Ţara Promisă, Iosua şi Caleb au fost nevoiţi să rămână şi ei în pustiu zeci de ani. însă, spre deosebire de israeliţii lipsiţi de credinţă, ei nu au murit în pustiu. Dimpotrivă, Iosua şi Caleb au condus noua generaţie de israeliţi din pustiu în Ţara Promisă (Numerele 14:9, 30). Aflându-se pentru a doua oară la graniţa Ţării Promise, israeliţii urmau să se confrunte cu o altă încercare. Cum aveau ei să reacţioneze?
Balac, regele Moabului, a încercat să blesteme poporul Israel prin intermediul lui Balaam, un profet fals. însă Iehova le-a zădar nicit planul determinându-1 pe Balaam să rostească binecuvântări, în loc de blesteme (Numerele 22:1-7; 24:10). Totuşi Balaam n-a vrut să renunţe şi a pus la cale alt plan perfid: să-i facă pe slujitorii lui Iehova să piardă favoarea divină şi astfel să nu mai poată primi ţara ca moştenire. Cum avea să-şi realizeze planul? Atrăgându-i pe israeliţi în capcana imoralităţii şi a închinării la Baal. Deşi poporul lui Iehova în ansamblu nu a căzut în această capcană, planul lui Balaam a avut succes în cazul a 24 000 de israeliţi. Aceştia au avut relaţii imorale cu femei moabite şi s-au închinat lui Baal-Peor. — Numerele 25:1-9.
Gândiţi-vă că mulţi dintre acei israeliţi văzuseră cum Iehova i-a condus cu bine prin „pustiul acela mare şi înfricoşător” (Deuteronomul 1:19). Şi acum, când erau pe punctul de a-şi primi moştenirea, 24000 de slujitori ai lui Dumnezeu au cedat dorinţelor carnale şi au murit de mâna lui Iehova! Exemplul lor negativ constituie un avertisment pentru slujitorii de azi ai lui Dumnezeu, care urmează să primească o moştenire net superioară.
Satan face un ultim efort pentru a-i împiedica pe slujitorii din prezent ai lui Iehova să-şi primească răsplata. însă pentru aceasta, el nu are nevoie de noi stratageme. Folosind o stratagemă care ne aminteşte de cele întâmplate israe-liţilor când s-au aflat prima oară la graniţa Ţării Promise, Satan încearcă deseori să semene în inimă frica şi îndoiala prin ameninţări, persecuţii sau batjocuri. Unii creştini au cedat în faţa acestor intimidări (Matei 13:20, 21). O altă metodă cu care Satan a avut succes de-a lungul timpului este aceea de a-i corupe pe slujitorii lui Dumnezeu din punct de vedere moral. Au fost situaţii când unele persoane care s-au infiltrat în congregaţia creştină au încercat să-i coru-pă pe cei slabi spiritualiceşte, care nu umblau în lumina divină cu deplină încredere. — Iuda 8, 12-16.
Pentru persoanele mature şi vigilente din punct de vedere spiritual, decăderea morală rapidă a lumii constituie o dovadă clară a disperării lui Satan. Da, Satan ştie că în curând nu se va mai putea atinge de slujitorii loiali ai lui Dumnezeu. De aceea, este foarte important ca acum să ne păstrăm vigilenţa spirituală pentru a nu fi înşelaţi de Satan.
Ce ne ajută să ne păstrăm vigilenţa spirituală
Apostolul Petru a comparat cuvântul profetic al lui Dumnezeu cu ‘o lampă care străluceşte într-un loc întunecos’, deoarece îi ajută pe creştini să vadă cum se împlineşte scopul lui Dumnezeu (2 Petru 1:19-21). Cei ce cultivă iubire pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi continuă să se lase îndrumaţi de el vor vedea cum Iehova le va netezi cărările (Proverbele 3:5, 6). Având o speranţă sigură, cei recunoscători vor „striga de bucurie datorită stării bune a inimii lor”, pe când cei care nu-1 cunosc pe Iehova sau care părăsesc calea divină vor simţi în cele din urmă ‘durere a inimii’ şi vor avea ’spiritul prăbuşit’ (Isaia 65:13, 14). Aşadar, printr-un studiu sâr-guincios al Bibliei şi prin aplicarea lucrurilor învăţate ne putem păstra privirea aţintită asupra speranţei noastre sigure, nu asupra plăcerilor efemere ale actualului sistem.
Un rol vital în păstrarea vigilenţei spirituale îl are şi rugăciunea. Vorbind despre sfârşitul prezentului sistem, Isus a spus: „Rămâneţi treji, făcând tot timpul implorări, ca să reuşiţi să scăpaţi de toate aceste lucruri care trebuie să se întâmple şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului!” (Luca 21:34-36). Să remarcăm faptul că Isus a folosit cuvântul ‘implorare’, care înseamnă o rugăciune fierbinte. Isus ştia că în aceste timpuri critice avea să fie în joc perspectiva vieţii veşnice. Reflectă rugăciunile tale dorinţa fierbinte de a rămâne treaz din punct de vedere spiritual?
Să nu uităm că ultima parte a călătoriei noastre spre lumea nouă ar putea fi cea mai periculoasă. De aceea, este foarte important să urmărim mereu lumina care ne conduce la viaţă.
Să fim atenţi la luminile înşelătoare
Pe vremea când se naviga cu corăbii, un pericol deosebit îl constituiau răufăcătorii care profitau de nopţile fără lună, deoarece atunci marinarii nu puteau vedea ţărmul. Aceşti răufăcători puneau lumini de-a lungul unor ţărmuri periculoase pentru a-l induce în eroare pe căpitan şi a-1 face să schimbe direcţia corăbiei. Consecinţele puteau fi grave: corabia eşua, era jefuită, iar marinarii îşi puteau pierde viaţa.
In mod asemănător, Satan, care se preface într-un „înger de lumină”, vrea să-i jefuiască pe slujitorii lui Dumnezeu de prietenia lor cu El. Diavolul se poate folosi de „apostoli falşi” şi de „slujitori ai dreptăţii” apostaţi pentru a-i induce în eroare pe cei ce nu sunt vigilenţi (2 Corin-teni 11:13-15). însă, aşa cum un căpitan şi echipajul său care aveau experienţă şi erau vigilenţi nu puteau fi înşelaţi de luminile puse de răufăcători, creştinii „care, prin folosire, şi-au exersat capacitatea de înţelegere ca să deosebească binele şi răul” nu sunt induşi în eroare de cei ce promovează învăţături false şi filosofii dăunătoare. — Evrei 5:14; Revelaţia 2:2.
Marinarii aveau o listă cu farurile pe care urmau să le întâlnească pe ruta lor. Această listă conţinea caracteristicile fiecărui far, inclusiv
semnalul lui specific. The World Book Encyclo-pedia afirmă: „Marinarii îşi dau seama ce far au în faţă observând caracteristicile acestuia şi consultând lista cu faruri. Astfel, ei pot determina coordonatele locului în care se află”. în mod similar, Cuvântul lui Dumnezeu îi ajută pe oamenii sinceri să identifice închinarea adevărată şi pe cei care o practică, mai ales în aceste zile din urmă când Iehova a înălţat-o cu mult deasupra religiei false (Isaia 2:2, 3; Maleahi 3:18). Descriind contrastul izbitor dintre închinarea adevărată şi cea falsă, Biblia spune în Isaia 60:2, 3: „întunericul va acoperi pământul şi bezna adâncă popoarele, dar Iehova va străluci peste tine şi gloria sa se va vedea peste tine. Naţiunile vor veni la lumina ta şi regii la scânteierile strălucirii tale”.
Intrucât milioane de oameni din toate naţiunile se lasă permanent îndrumaţi de lumina lui Iehova, credinţa lor nu va eşua în această ultimă parte a călătoriei. Dimpotrivă, ei vor traversa cu bine ultimele zile ale acestui sistem, ajungând în portul liniştit al lumii noi.
Sa reactionam ma indemnurile cunostintei
October 6, 2007
DUPĂ cele trei călătorii pe care le-a făcut ca misionar, Pavel a fost arestat şi, în cele din urmă, trimis la Roma, unde a fost ţinut sub arest la domiciliu doi ani. La câtva timp după eliberare, el a vizitat insula Creta împreună cu Tit, căruia i-a scris: „Te-am lăsat în Creta, ca să îndrepţi lucrurile care lasă de dorit şi să numeşti bătrâni” (Tit 1:5). în această misiune, Tit avea de-a face cu persoane a căror conştiinţă evalua lucrurile mai mult sau mai puţin corect.
După ce a vorbit despre cerinţele pe care trebuiau să le întrunească bătrânii de congregaţie, Pavel i-a atras atenţia lui Tit că existau ‘mulţi oameni nesupuşi, care vorbeau fără rost şi amăgeau minţile’. Aceştia ‘distrugeau familii întregi, învăţându-i pe alţii lucruri pe care n-ar fi trebuit să le înveţe’, iar Tit trebuia ’să-i mustre’ (Tit 1:10-14; 1 Timotei 4:7). Pavel a spus despre aceste persoane că aveau mintea şi conştiinţa „pângărite”, termenul folosit având sensul de „pătat”, ca şi cum un veşmânt frumos ar fi fost pătat cu vopsea (Tit 1:15). Probabil că unii dintre aceşti oameni erau evrei, întrucât ’susţineau circumcizia’. Deşi în prezent congregaţiile nu sunt afectate de influenţa distructivă a unor persoane cu asemenea concepţii, din sfatul pe care Pavel i 1-a dat lui Tit putem desprinde multe învăţăminte cu privire la conştiinţă.
Cei cu o conştiinţă pângărită
Să remarcăm contextul în care Pavel a vorbit despre conştiinţă. „Pentru cei curaţi, toate lucrurile sunt curate. Dar, pentru cei pângăriţi şi necredincioşi, nimic nu este curat, ci le sunt pângărite şi mintea, şi conştiinţa. Ei declară public că îl cunosc pe Dumnezeu, dar îl renea-gă prin lucrările lor.” în mod cert, unii creştini de atunci trebuiau să facă schimbări pentru a fi „sănătoşi în credinţă” (Tit 1:13,15,16). Ei nu puteau să deosebească ce era curat de ceea ce nu era curat, lucru care avea legătură cu conştiinţa lor.
Cu mai bine de zece ani înainte, creştinii din corpul de guvernare deciseseră că circumcizia nu mai era o cerinţă pentru a deveni un închinător adevărat şi toate congregaţiile fuseseră informate în legătură cu această decizie (Faptele 15:1, 2, 19-29). Cu toate acestea, unii creştini din Creta încă ’susţineau circumcizia’. Ei contraziceau în mod făţiş corpul de guvernare, ‘învăţându-i pe alţii lucruri pe care n-ar fi trebuit să le înveţe’ (Tit 1:10,11). Având o gândire deformată, probabil că ei susţineau reguli din Lege cu privire la alimente şi la curăţenia cere-monială. Poate chiar adăugau la ceea ce spunea Legea — cum făcuseră şi evreii din zilele lui Isus — şi susţineau basme evreieşti şi porunci omeneşti. — Marcu 7:2, 3, 5, 15; 1 Timotei 4:3.
O asemenea gândire le influenţa negativ judecata şi simţul moral, cu alte cuvinte, conştiinţa. Pavel a scris: „Pentru cei pângăriţi şi necredincioşi, nimic nu este curat”. Conştiinţa lor fusese atât de afectată, încât nu le mai putea oferi o îndrumare demnă de încredere pentru ca ei să acţioneze şi să evalueze lucrurile în mod corect. în plus, îşi judecau colaboratorii în chestiuni personale, chestiuni în care creştinii puteau face alegeri diferite. Prin urmare, acei cretani considerau necurat ceea ce în realitate nu era aşa (Romani 14:17; Coloseni 2:16). Deşi ei declarau că îl cunosc pe Dumnezeu, lucrările lor dovedeau contrariul. — Tit 1:16.
„Pentru cei curaţi, toate lucrurile sunt curate”
Ce învăţăm noi din sfatul pe care Pavel i 1-a dat lui Tit? Să observăm contrastul din afirmaţia lui Pavel: „Pentru cei curaţi, toate lucrurile sunt curate. Dar, pentru cei pângăriţi şi necredincioşi, nimic nu este curat, ci le sunt pângărite şi mintea, şi conştiinţa” (Tit 1:15). Desigur, Pavel nu a vrut să spună că pentru un creştin curat din punct de vedere moral, absolut toate lucrurile sunt curate şi permise. Putem fi siguri de aceasta deoarece Pavel a specificat clar într-o altă scrisoare că aceia care practică fornicaţia, idolatria, spiritismul şi aşa mai departe „nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu” (Galateni 5:19-21). Astfel, înţelegem că Pavel a exprimat un adevăr general în legătură cu două categorii de oameni: cei care erau curaţi din punct de vedere moral şi spiritual şi cei care nu erau curaţi.
Asta nu înseamnă că un creştin sincer trebuie să evite numai lucrurile interzise de Biblie în mod expres. Să ne gândim de exemplu la porunca directă: „Căsătoria să fie onorabilă la toţi şi patul conjugal să fie nepângărit, pentru că Dumnezeu îi va judeca pe fornicatori şi pe cei adulteri” (Evrei 13:4). Chiar şi necreştinii şi cei care nu au cunoştinţă biblică înţeleg bine că acest verset interzice adulterul. De aici şi din alte pasaje biblice reiese cu claritate că Dumnezeu condamnă relaţiile sexuale dintre un bărbat căsătorit sau o femeie căsătorită şi altă persoană decât partenerul conjugal. însă ce putem spune despre două persoane necăsătorite care au relaţii sexuale orale? Mulţi adolescenţi susţin că această practică nu este greşită deoarece nu constituie un contact sexual. Dar poate un creştin să considere sexul oral un lucru curat?
Atât în Evrei 13:4, cât şi în 1 Corinteni 6:9 se arată că Dumnezeu dezaprobă atât adulterul, cât şi fornicaţia (greceşte, porneia). Care este sensul cuvântului fornicaţie? Termenul grecesc se referă la folosirea cu intenţii imorale a organelor sexuale fie în relaţii sexuale normale, fie în relaţii perverse. Sensul implică toate formele de relaţii sexuale nelegitime, întreţinute în afara căsătoriei conforme Scripturilor. Prin urmare, termenul se referă şi la sexul oral, chiar dacă tinerilor li s-a spus ori au tras ei concluzia că relaţiile sexuale orale nu sunt greşite. Adevăraţii creştini nu permit ca gândirea şi acţiunile să le fie influenţate de părerile celor care „vorbesc fără rost şi amăgesc minţile” (Tit 1:10). Ei aderă la normele înalte ale Sfintelor Scripturi şi nu caută justificări pentru a aproba relaţiile sexuale orale. Adevăraţii creştini înţeleg că, potrivit normelor Bibliei, acestea constituie fornicaţie, sau porneia, şi îşi educă propria conştiinţă ca să le respingă. - Faptele 21:25; 1 Corinteni 6:18; Efe-seni 5:3.
Conştiinţe diferite, decizii diferite
Insă ce a vrut să spună Pavel prin cuvintele „pentru cei curaţi toate lucrurile sunt curate”? Pavel se referea la creştinii care îşi armonizaseră modul de gândire şi simţul moral cu normele divine consemnate în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Astfel de creştini înţeleg că există multe chestiuni pe care Dumnezeu nu le condamnă în mod concret şi în care creştinii pot decide în mod diferit. Ei nu îi judecă pe alţii şi consideră „curate” lucrurile care nu sunt condamnate de Dumnezeu. Ei nu se aşteaptă ca toţi ceilalţi să gândească exact ca ei în privinţe în care Biblia nu oferă instrucţiuni concrete. Să ilustrăm prin câteva exemple.
Există multe familii în care unul dintre parteneri a devenit creştin, iar celălalt nu (1 Petru 3:1; 4:3). Din acest motiv pot apărea unele situaţii delicate, de exemplu când familia trebuie să meargă la o ceremonie de nuntă sau la înmormântarea unei rude. Să luăm cazul unei soţii creştine al cărei soţ nu-i împărtăşeşte convingerile religioase. Una dintre rudele lui se căsătoreşte, iar ceremonia de nuntă se ţine într-o biserică a creştinătăţii. (Sau poate o rudă, chiar unul dintre părinţi, a murit, iar funeraliile se ţin într-o biserică.) Familia respectivă este invitată şi soţul doreşte ca soţia să-1 însoţească. Ce va spune conştiinţa ei în această situaţie? Ce va face sora noastră creştină? Să ne imaginăm două scenarii.
Măria meditează cu seriozitate la porunca biblică de ‘a ieşi din Babilonul cel Mare’, imperiul mondial al religiei false (Revelaţia 18:2, 4). Nunta se va ţine după obiceiurile religiei din care şi ea a făcut parte cândva. De aceea ştie că în timpul ceremoniei toţi cei prezenţi vor trebui să participe la acte religioase, cum ar fi rugăciuni, cântări sau gesturi cu semnificaţie religioasă. Ea este hotărâtă să nu se implice în aşa ceva şi nu vrea să fie nici măcar prezentă într-un loc unde ar fi supusă la presiuni ca să-şi încalce principiile. Măria îşi respectă soţul, care potrivit Scripturilor îi este cap, şi doreşte să colaboreze cu el. Totuşi, ea nu doreşte să încalce principiile Bibliei (Faptele 5:29). De aceea, Măria îi explică cu tact soţului ei că, şi în cazul în care el alege să participe la ceremonie, ea personal nu va putea. Măria i-ar mai putea explica şi că, dacă va fi prezentă la ceremonie şi va refuza să ia parte la acte religioase, l-ar putea pune într-o situaţie jenantă. De aceea, ar fi mai bine pentru el ca ea să nu meargă deloc la ceremonie. Această decizie îi permite să rămână cu conştiinţa curată.
Ana se confruntă practic cu aceeaşi problemă. Ea îşi respectă soţul, este hotărâtă să-i rămână loială lui Dumnezeu şi ţine seama de conştiinţa ei instruită biblic. După ce reflectează la aspectele la care s-a gândit şi Măria, Ana analizează sub rugăciune un articol apărut în Turnul de veghe din 15 mai 2002 la rubrica „întrebări de la cititori”. Ea îşi aminteşte că, deşi cei trei evrei s-au supus poruncii de a fi prezenţi într-un loc unde urma să se desfăşoare un act de idolatrie, ei şi-au păstrat integritatea prin faptul că nu au luat parte la el (Daniel 3:15-18). Ea acţionează în armonie cu conştiinţa ei şi decide să-şi însoţească soţul, dar să nu ia parte la niciun act religios. Ana îi explică soţului ei cu tact, dar foarte clar, ce îi permite conştiinţa să facă şi ce nu. Ana speră că el va observa diferenţa dintre închinarea adevărată şi cea falsă. — Faptele 24:16.
Faptul că două creştine ajung la concluzii diferite înseamnă oare că nu contează ce decizie iau sau că una dintre ele are o conştiinţă mai slabă? Nu. Din experienţa ei anterioară în ce priveşte muzica, vestimentaţia şi accesoriile folosite în ceremoniile bisericii respective, Măria poate considera că simplul fapt de a fi prezentă la ceremonie ar putea constitui un pericol spiritual pentru ea. Decizia conştiinţei ei ar putea fi influenţată şi de felul în care a reacţionat în trecut soţul ei în situaţii care implicau chestiuni religioase. Astfel, Măria este convinsă că a luat cea mai bună decizie pentru ea.
Este cumva greşită decizia Anei? Nimeni nu are dreptul să judece. Nimeni nu trebuie să-i judece sau să-i critice alegerea de a asista la eveniment fără a se implica însă în vreun act religios. Să reţinem sfatul lui Pavel cu privire la deciziile personale de a mânca sau nu anumite alimente: „Cel ce mănâncă să nu-1 dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu-1 judece pe cel ce mănâncă . .. Pentru stăpânul său stă el în picioare sau cade. Dar va sta în picioare, fiindcă Iehova îl poate face să stea în picioare” (Romani 14:3, 4). Desigur, niciun creştin adevărat nu va îndemna pe cineva să-şi ignore conştiinţa instruită, deoarece ar fi ca şi cum l-ar îndemna să ignore un glas ce transmite un mesaj de care depinde viaţa.
Continuând scenariul, ambele creştine trebuie să ţină cont şi de alţi factori, unul dintre aceştia fiind efectul deciziilor lor asupra altora. Pavel ne-a sfătuit: „Luaţi hotărârea aceasta: să nu puneţi înaintea unui frate o piatră de poticnire nici să nu-i daţi un motiv de împiedicare” (Romani 14:13). Probabil că Măria ştie că situaţii similare au creat multă tulburare în familia ei sau în congregaţie, iar ceea ce face ea ar putea avea o mare influenţă asupra copiilor ei. în schimb, în cazul Anei, astfel de situaţii nu au cauzat tulburare în congregaţie sau în comunitate. Ana şi Măria, ca de altfel noi toţi, trebuie să înţeleagă că o conştiinţă instruită corespunzător ţine cont de efectul pe care îl vor avea asupra altora deciziile luate. Isus a spus: „Pentru cine îl poticneşte pe unul dintre aceşti micuţi care cred în mine, este de mai mare folos să i se atârne de gât o piatră de moară, ca aceea învârtită de un măgar, şi să fie scufundat în largul mării” (Matei 18:6). Dacă o persoană nu ţine cont că acţiunile ei i-ar putea poticni pe alţii, ar putea ajunge să aibă o conştiinţă pângărită, asemenea unora dintre creştinii din Creta.
Progresul spiritual al unui creştin trebuie să fie constant, aşa cum trebuie să fie şi progresul său în ce priveşte faptul de a-şi asculta conştiinţa şi de a acţiona la îndemnurile ei. Să ni-l imaginăm acum pe Ioan, un creştin recent botezat. Conştiinţa îi spune să evite orice lucru interzis de Biblie pe care îl practica înainte, cum ar fi idolatria sau folosirea incorectă a sângelui (Faptele 21:25). De fapt, el evită cu scrupulozitate chiar şi ceea ce seamănă numai vag cu lucrurile interzise de Dumnezeu. în schimb, el nu înţelege de ce unii creştini resping anumite lucruri pe care el le consideră acceptabile, cum ar fi anumite programe TV.
Cu timpul, Ioan progresează în cunoştinţă şi se apropie mai mult de Dumnezeu (Colo-seni 1:9, 10). Conştiinţa sa este instruită temeinic. Ioan este acum mult mai dispus să dea ascultare glasului conştiinţei şi analizează atent principiile biblice. De fapt, înţelege că unele lucruri pe care el le evita pentru că „semănau numai vag” cu ceea ce interzicea Biblia în realitate nu sunt în dezacord cu modul de gândire al lui Dumnezeu. în plus, cunoscând mai bine principiile Bibliei şi fiind mai dispus să acţioneze potrivit îndemnurilor conştiinţei sale instruite, Ioan se simte îmboldit să evite programele TV pe care înainte le considera acceptabile. Da, conştiinţa lui Ioan este acum mai rafinată. — Psalmul 37:31.
In majoritatea congregaţiilor, există creştini aflaţi în diferite etape ale progresului lor spiritual. Unii sunt noi în credinţă. Poate că în anumite privinţe conştiinţa lor tace, în timp ce în altele strigă puternic. Probabil au nevoie de timp şi de ajutor pentru a se familiariza cu principiile lui Iehova şi a putea reacţiona cu promptitudine la îndemnurile conştiinţei lor instruite (Efeseni 4:14, 15). Din fericire, în aceeaşi congregaţie sunt probabil şi mulţi creştini care cunosc bine Scripturile, au experienţă în aplicarea principiilor biblice şi au o conştiinţă în armonie cu modul de gândire al lui Dumnezeu. Cât de bucuroşi suntem să avem în mijlocul nostru astfel de persoane ‘curate’, care consideră „curate” din punct de vedere moral şi spiritual lucrurile pe care Dumnezeu le consideră acceptabile (Efeseni 5:10)! Să avem şi noi ca obiectiv să progresăm spre această maturitate şi să ne păstrăm o conştiinţă bună care să ne dea îndemnuri în armonie cu cunoştinţa exactă a adevărului şi cu devo-ţiunea sfântă. — Tit 1:1.
Infruntăm obstacole pentru vestea buna
October 5, 2007
CAMIONUL nostru se apropie de punctul de control unde sunt cam 60 de oameni înarmaţi: bărbaţi, femei şi adolescenţi. Unii sunt în uniforme, alţii în haine civile. Mulţi au arme automate. Parcă ne aşteaptă. Este conflict civil.
Am plecat în cursă acum patru zile, transportând 10 tone de literatură biblică. Ne întrebăm dacă ne vor lăsa să trecem sau dacă ne vor cere bani. Oare cât ne va lua să-i convingem că misiunea noastră nu are nimic de-a face cu războiul?
Un soldat trage în aer câteva focuri de armă ca să ne arate cine e şeful. Ne cere telefoanele mobile. Pentru că ezităm, face un gest prin care ne ameninţă că ne ia gâtul dacă ne opunem! îi dăm telefoanele.
Pe neaşteptate, o femeie în uniformă îşi ia arma şi vine spre noi. Este „secretara”. Vrea şi ea ceva. Viaţa e grea şi, prin urmare, un mic „dar” prinde bine! Un soldat deschide apoi rezervorul camionului nostru să-şi umple o canistră. Când protestăm, ne spune că nu face decât să execute un ordin. N-avem de ales! Sperăm doar că nu vor veni şi ceilalţi să ia ce ne-a mai rămas!
într-un târziu ni se dă voie să trecem şi pornim din nou la drum. Răsuflăm uşuraţi. A fost greu, dar ne-am obişnuit cu controalele care ne pun răbdarea la încercare. Din aprilie 2002 până în ianuarie 2004, am făcut 18 curse din portul Douala (Camerun) până la Bangui, capitala Republicii Centrafricane. Când ai de parcurs 1600 de kilometri, te poţi aştepta la pericole şi surprize!*
„Am învăţat multe în timpul unor astfel de curse”, spun Joseph şi Emmanuel, care au mers de mai multe ori pe acest traseu. „Este înţelept să te rogi mult în gând şi să nu-ţi pierzi cumpătul”, adaugă ei, amintindu-şi cuvintele psalmistului: „în Dumnezeu îmi pun încrederea. Nu mă voi teme. Ce-mi poate face omul?” Apoi continuă: „încercăm să gândim şi noi aşa. Suntem siguri că Iehova ştie că mergem să le ducem oamenilor mesajul de speranţă de care au atâta nevoie!” — Psalmul 56:11.
Oameni de naţionalităţi diferite fac eforturi să asigure hrană spirituală
Mulţi oameni din această parte a Africii vor să audă mesajul veştii bune despre Regat. Literatura pe care o transportăm le satisface necesităţile spirituale (Matei 5:3; 24:14). Filiala din Douala a Martorilor lui Iehova asigură literatură biblică pentru mai mult de 30000 de vestitori ai Regatului şi persoane interesate din Camerun şi din alte patru ţări vecine.
însă până să ajungă în Camerun, literatura face cale lungă. O mare parte este tipărită în Anglia, Finlanda, Germania, Italia şi Spania. Din Franţa este trimisă apoi cu vaporul. De obicei, un transport de literatură ajunge în portul Douala la fiecare două săptămâni.
Camionul duce apoi literatura la Filială. Departamentul de expediţie o sortează ţinând cont de locul unde trebuie trimisă. Nu e deloc uşor să ajungă în zone izolate! Dar această activitate împlineşte o parte a profeţiei potrivit căreia vestea bună va fi dusă „până în cea mai îndepărtată parte a pământului” (Faptele 1:8). Filiala se bazează pe spiritul de sacrificiu al voluntarilor care sunt dispuşi să înfrunte pericolele unor astfel de curse. Datorită lor, literatura ajunge cu regularitate la milioane de oameni din inima Africii!
O cursă obişnuită
Literatura este transportată cu camionul în Ciad, Camerun, Gabon, Guineea Ecuatorială şi Republica Centrafricană. Să ne imaginăm că pornim la drum cu cei şase şoferi şi că gustăm alături de ei aventura unei curse de cel puţin zece zile.
Şoferii trebuie să reziste la drum lung, să-şi ştie bine meseria, să fie oameni răbdători şi să aibă o îmbrăcăminte bine aranjată. Poartă haine africane sau cămaşă şi cravată. Lucrătorii vamali au spus la un moment dat: „Uitaţi-vă ce camioane curate şi ce frumos sunt îmbrăcaţi şoferii aceştia. Sunt ca în pozele din publicaţiile lor!” Dar un lucru şi mai important decât înfăţişarea şoferilor este spiritul lor de dăruire. Merg oriunde e nevoie pentru a le fi altora de ajutor. — Psalmul 110:3.
Plecăm din Douala pe la şase dimineaţa, chiar după ce răsare soarele, ca să evităm blocajele rutiere, frecvente în acest oraş care se extinde haotic. Odată ce trecem podul de lângă filială şi traversăm oraşul aglomerat ne îndreptăm spre prima noastră destinaţie, Yaound£, capitala Camerunului.
Oricare dintre cei şase şoferi pot spune că nu-i deloc uşor să conduci un camion încărcat cu 10 tone de cărţi. în primele trei zile de călătorie, nu avem cine ştie ce probleme pe drumurile asfaltate, deşi se cere maximum de atenţie şi concentrare. Apoi însă pe neaşteptate începe să plouă cu găleata. Drumul nu mai este asfaltat. Vizibilitatea se reduce, drumul devine alunecos şi trebuie să mergem încet din cauza denivelărilor. Se lasă seara. E timpul să facem un popas, să mâncăm ceva şi să încercăm să dormim, cu picioarele pe bordul maşinii. Cam aşa o duc şoferii noştri!
Dis-de-dimineaţă o luăm de la capăt. Un şofer îl ajută pe cel de la volan, fiind atent la drum. Avertizează imediat dacă ne apropiem prea mult de şanţul de la marginea străzii. Şoferii ştiu bine că, dacă alunecă în şanţ, le trebuie zile întregi ca să scoată camionul de acolo. Drumurile nu sunt mai bune nici după ce intrăm în Republica Centrafricană. Următorii 650 de kilometri străbatem o splendidă regiune de ţară, cu dealuri verzi. în satele prin care trecem, copii, bătrânei şi mămici cu copii în spate ne fac cu mâna. Din cauza războiului civil nu prea sunt maşini pe drum, iar oamenii se uită uimiţi la noi.
Experienţe care ne aduc bucurie
Janvier, unul dintre şoferi, ne spune că, deşi nu au prea mult timp la dispoziţie, fac adesea câte un popas în sătucurile prin care trec, ca să-şi mai tragă sufletul şi să le dea literatură biblică oamenilor pe care-i întâlnesc. El îşi aminteşte: „De câte ori ajungeam în Baboua încercam să vorbim cu un domn care lucra la spital şi care era foarte interesat de mesajul despre Regat. Făceam un scurt studiu biblic cu el. Odată, am pus caseta video despre Noe ca să o vadă împreună cu familia lui. Au venit apoi prieteni şi vecini. Casa era plină de oameni încântaţi de ce vedeau. Toţi auziseră despre Noe, dar acum puteau urmări pe ecran evenimente din viaţa lui. Am fost emoţionaţi să vedem cât de mult au apreciat caseta. Au organizat o masă specială pentru noi şi au insistat să rămânem la ei peste noapte. Deşi a trebuit să plecăm imediat pentru că ne aştepta drum lung, am fost fericiţi că le-am putut împărtăşi vestea bună acestor oameni umili”.
Un alt şofer, Israel, îşi aminteşte ce s-a întâmplat în timpul altei curse. Trebuiau să ajungă la Bangui. „Pe măsură ce ne apropiam de oraş”, ne povesteşte el, „traficul era oprit din ce în ce mai des. Din fericire, mulţi soldaţi au recunoscut camionul nostru. Ne-au invitat să stăm cu ei şi au acceptat bucuroşi literatură biblică. Le-a plăcut în mod deosebit o carte. Şi-au scris numele pe ea, data când au primit-o şi numele celui care le-a dat-o. Un motiv pentru care au fost atât de prietenoşi era că unii dintre ei aveau rude Martori ai lui Iehova”.
Joseph, şoferul care a făcut cele mai multe curse, consideră că momentul cel mai plăcut al călătoriei este sosirea la destinaţie. Referin-du-se la una din curse, el spune: „Când mai erau câţiva kilometri până la Bangui le-am telefonat fraţilor şi le-am spus că mai avem puţin şi sosim. Ei ne-au ieşit în întâmpinare, ne-au însoţit în drumul prin oraş şi ne-au ajutat să îndeplinim ultimele formalităţi. Când am ajuns la filială toţi ne-au îmbrăţişat în semn de bun-venit. Ne-au ajutat şi fraţi din congregaţiile apropiate. în câteva ore, sute de cutii cu Biblii, cărţi, broşuri şi reviste erau descărcate şi puse la adăpost în depozit!”
Joseph ne mai spune: „Uneori, în camion aveam donaţii: haine, încălţăminte, lucruri pentru copii. Toate trebuiau să ajungă în ţara vecină, Republica Democratică Congo. Ce bucurie a fost să-i vedem pe fraţi primindu-le cu un zâmbet plin de recunoştinţă!”
Ne odihnim o zi, apoi pregătim camionul pentru drumul de întoarcere. Ne aşteaptă alte probleme, dar bucuriile pe care le-am trăit au fost mult mai mari decât piedicile ce s-ar putea ivi!
Distanţe mari, ploi torenţiale, drumuri rele, pene de cauciuc şi defecţiuni tehnice. Soldaţi care se poartă urât. Toate acestea pot descuraja. Dar nimic nu-i bucură mai mult pe şoferi decât să ducă vestea bună despre Regat în zonele izolate ale Africii şi să vadă cum fac schimbări în viaţă cei ce o primesc.
Datorită eforturilor pe care le fac aceşti şoferi, un agricultor dintr-o zonă izolată a Republicii Centrafricane, aproape de graniţa cu Sudanul, citeşte Biblia într-o traducere modernă, soţia lui studiază ultimele numere ale revistei Turnul de veghe, iar copiii lor au multe de învăţat din cartea Ascultă de Marele învăţător. Ei şi mulţi alţi locuitori ai acestor comunităţi rurale primesc aceeaşi hrană spirituală ca şi fraţii lor din marile oraşe. Motiv de mare bucurie!
SIRACUZA
October 4, 2007
In jurul anului 59 e.n., un vas a pornit în călătorie din insula mediteraneeană Malta spre Italia. Corabia avea la proră semnul „Fiii lui Zeus”, zeităţi considerate a fi protectoare ale marinarilor. Scriitorul biblic Luca relatează că vasul a ajuns „în portul Siracuza”, pe coasta sud-estică a Siciliei, şi a „rămas trei zile” (Faptele 28:11,12). Alături de Luca, la bord se mai aflau Aristarh şi apostolul Pa-vel, care era dus la Roma pentru a fi judecat. — Faptele 27:2.
Nu ştim dacă lui Pavel i s-a permis să debarce la Siracuza. Dar dacă el sau tovarăşii săi de drum ar fi debarcat, ce ar fi văzut acolo?
In timpul grecilor şi romanilor, Siracuza rivaliza cu Atena şi Roma. Potrivit tradiţiei, oraşul a fost întemeiat de corinteni în 734 î.e.n. Siracuza a cunoscut vremuri de glorie şi a fost locul în care s-au născut personalităţi binecunoscute ale antichităţii, printre care dramaturgul Epicharmos şi matematicianul Arhimede. în 212 î.e.n., Siracuza a fost cucerită de romani.
O vizită în oraşul de azi poate oferi o imagine a Siracuzei din zilele lui Pavel. Oraşul era împărţit în două: o parte se afla pe mica insulă Ortigia, probabil locul unde a acostat vasul cu care călătorea Pavel, iar cealaltă parte era pe insula Sicilia.
în prezent, pe insulă se pot vedea ruinele celui mai vechi templu în stil doric din Sicilia: templul lui Apolo ce datează din secolul al Vl-lea î.e.n. Tot aici se găsesc şi coloane ale unui templu dedicat zeiţei Atena, datând din secolul al V-lea î.e.n., care a devenit parte a structurii arhitectonice a unei catedrale.
Centrul oraşului modern se află pe insula Sicilia, unde se poate vizita parcul arheologic Neapolis. Nu departe de intrarea acestuia se află teatrul grec. Este unul dintre cele mai impresionante vestigii ale arhitecturii teatrului grec. Având vedere spre mare, teatrul oferea un cadru splendid pentru spectacole. La capătul sudic al parcului se află amfiteatrul roman datând din secolul al lll-lea e.n. Are formă eliptică şi măsoară 140 de metri lungime şi 119 metri lăţime, fiind al treilea ca mărime din Italia.
Dacă veţi avea ocazia să vizitaţi Siracuza, puteţi să vă aşezaţi pe o bancă din Ortigia cu vedere spre mare, să deschideţi Biblia la Faptele 28:12 şi să vi-l imaginaţi pe apostolul Pavel la bordul vasului care intra încet în port.
